Perfecți şi uşor prostuți
M-am întrebat astăzi de ce oare avem în noi şi lumină şi întuneric. Dacă venim din lumină, de ce a lăsat bunul Dumnezeu şi antonimul luminii să se manifeste?
Adică… să fim serioşi! Voi chiar credeți că Adam şi Eva muşcau din mărul delicios, încurajați perfid şi persuasiv de şarpe şi Dumnezeu n-a ştiut? Sau poate credeți că n-a fost atent? Sau nu a văzut? Sau era aşa… ocupat ca noi?
Nu, nu, nu! Dumnezeu le ştie pe toate, mereu. Nu mişcă firul ierbii fără ca El să îl vadă. Nu creşte spicul de grâu fără voia sa! El a ştiut, prin urmare, că Eva şi Adam voi greşi. Şi i-a lăsat să greşească.
Acum am înțeles de ce! Pentru că dacă nu am fi imperfecți, nu am înțelege Perfecțiunea! Nu am avea termen de comparație. In loc să avem plus şi minus, am fi mereu pe zero. Neutri. Perfecți şi neutri.
Nu am înțelege lumina pentru că nu ar exista întunericul. Nu am fi emoționați de bunătate şi frumusețe, pentru că nu am percepe „dimensiunea” răului şi a urâtului.
Am fi cei mai neutri îngeri perfecți, inconştienți de perfecțiunea noastră şi de lumina noastră. Perfecți şi total neinformați!
Cunoaşterea ascunsă în măr! Da! Asta era! Cunoaşterea ascunsă-n fructul dulce şi nu-chiar-aşa-de-oprit era binele minunat şi răul necesar înțelegerii binelui.
Cât de genial (iertate-mi fie licența şi îndrăzneala!) poate fi Dumnezeu! El ne-a dat mărul şi ne-a dărit şi spectrul larg al contrastelor.
Să ne acceptăm, aşadar, umbrele noastre cele întunecate, pentru că datorită lor, prin comparație, putem fi în fiecare zi mai buni, mai luminoşi, mai înțelepți.
Nu sunt şi nici nu îmi doresc să fiu perfectă. Altminteri, cum aş putea cunoaşte bucuria, dacă nu m-aş fi întâlnit uneori cu tristețea?
