Despre unicitate sau darurile ascunse
[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_single_image image=”24305″ img_size=”full”][vc_column_text]Am o plantă în grădină care face flori mici şi verzi. Atât de mici şi atât de asemănătoare la culoare cu frunzele, încât nici nu le vezi. Nici măcar nu au parfum. Trec neobservate. Mereu mă întreb, în primăvara colorată şi parfumată, ce-i cu tufa aceasta monotonă şi neinteresantă…
Toată vara munceşte să-şi coacă fructele. Foarte mici….şi la fel de verzi ca frunzele. În plină toamnă bogată, în care curcubeul de culori al fructelor nu poate concura decât cu cel al florilor de primăvară, tufa mea fără nume coace fructe verzi!
Nedumerirea mea a tot crescut, din primăvară până acum…şi mă tot învârt în jurul ei, ca să-i descopăr secretul.
Azi l-am descoperit!
Planta mea monotonă a simțit momentul oportun! Şi-a colorat, deodată, vreo zece frunze în ciclam. O nuanță atât de vie şi de veselă, atât de surprinzător de îndrăzneață, încât mi-a venit să râd. Nici nuanța cea mai roz a celui mai roz trandafir nu o poate depăşi. Nici roşul cel mai viu al celui mai colorat măr nu o întrece.
În câteva zile, planta „monoton de verde” va deveni regina grădinii. Ca un foc violet – ciclam, ca o flacără care îşi demonstrează unicitatea şi frumusețea lumii întregi.
Răbdarea ne va ajuta întotdeauna să vedem, să înțelegem, să descoperim frumusețea celuilalt.
Să îi admirăm unicitatea, darul său suprem.[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]
