Suflet de trandafir

Nu e uşor să fii trandafir! Te ştii frumos, parfumat, elegant, având o culoare dumnezeiască…şi spini! Cum, oare, să dăruieşti lumii tot ceea ce eşti, cum să TE DĂRUIEŞTI, ştiind că poți răni, înțepa, provoca durere?
Mari sau mici, subțiri sau puternici, spinii există oricum. Iar speciile fără ace…sunt artificiale, create în laboratorul minții omeneşti care nu poate accepta şi negrul, şi albul, şi întunericul, şi lumina, şi răul, şi binele. Trandafirul artificial, modificat genetic, nu e un trandafir real…e o invenție, o fugă de realitate.
Oamenii autentici, precum florile adevărate , sunt frumoşi şi au spini. Ca să se apere, ca să se simtă în siguranță că pot reacționa atunci când se simt vulnerabili. Au spini de neîncredere, de frică, de necunoaştere, de lipsă de acceptare sau iubire. Asta nu îi face mai puțin demni de admirație . Iubim oamenii şi iubim trandafirii în pofida spinilor şi ne asumăm spinii proprii atunci când vrem să ne dăruim frumusețea lumii.
Vă amintiți de trandafirul Micului Prinț? Sclifosit, egoist, temător, unic. Insă demn de iubire şi îngrijit cu devotament de adorabilul prințişor în ciuda ” defectelor” sale.
Suntem ceea ce suntem: cu spinii noştri cu tot şi având culoarea dumnezeiască a sufletului, care nu cunoaşte decât frumusețea, dăruirea şi eternitatea paradoxală a efemerului.