Bariere delicate

[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24168,24169,24170,24171,24172,24173,24174″ img_size=””][vc_column_text]Ningea mesteacănul, cu sunet. Cu foşnet straniu ca de ploaie, îşi ningea semințele minuscule, în formă de evantaie. Păsările i le ningeau. Ciugulind pe crengile înalte, de sus, păsările scuturau în ploaie aurie rodul viu al copacului cu scoarță albă.
Intenționasem să mă învălui de abundență, de iubire, de echilibru şi armonie. Şi am ajuns sub el, sub mesteacănul magic. Soarele îşi împletise raze mii printre crengile şi frunzele sale şi dădea şi mai multă strălucire semințelor zburătoare.
De acolo, am primit ploaia foşnitoare de semințe de aur, belşug pur, mii şi mii de viitori copaci care ningeau din cer, din soare. Dacă vor găsi un sol prielnic, dacă vor avea apă şi lumină, se vor face copaci la fel de falnici, cu scoarța albă. Dacă nu… mesteascănului nu pare să îi pese. El îşi cerne oricum darul abundenței şi al potențialității absolute.
Pentru că o sămânță de mesteacăn exact asta este: potențialul de a deveni un copac dătător de viață, oxigen, umbră, adăpost. Un copac bine conectat cu pământul şi cu cerul. Asemenea nouă, oamenilor. Cu rădăcinile în sol şi crengile spre cer.

Era înconjurat de două bariere mesteacănul meu: una din pânze de paianjen, aşezate exact în jurul lui, vreo cinci la număr şi o alta de trandafiri. Am simțit nevoia să mă apropii, să îi ating trunchiul, după ce primisem în palme şi în păr şi pe umeri stropii de viață din semințe. Nu voiam să rup pânzele, bariere delicate şi fragile în aparență, dar atât de puternice şi ferme, cu paznicul creator aşezat strategic, amenințător, chiar în mijloc. Am căutat un loc vulnerabil, un culoar nepăzit, pe unde să pot trece de cerberii cu opt picioare şi de borangicul lor strălucitor. L-am găsit pe lângă a doua barieră, cea de trandafiri frumoşi, care cresc fericiți sub umbra deasă.
Am înțeles câteva lucruri:
– că barierele nu te împiedică să primeşti ceea ce ai nevoie, chiar înainte de a le trece;
– că nu e nevoie să spargi, să rupi şi să distrugi barierele care îți stau în cale; uneori e suficient doar să cauți cu răbdare locul pe unde le poți ocoli cu diplomație şi fără a provoca daune;
– că trandafirii şi frumusețea lor pot fi şi ei bariere în drumul tău; dacă te laşi sedus de cântecul lor sângeriu de sirenă s-ar putea să uiți de destinația ta.
Am primit abundența şi viața şi lumina în palme, înainte şi după barierele din drumul meu. Am atins scoarța albă şi aspră şi mi-am sprijinit spatele de trunchiul puternic, cu bucuria reuşitei. Am simțit, cu surprindere, asprimea scoarței zgâriindu-mi pielea. Şi am înțeles: atingerea obiectivului mult dorit, îndeplinirea dorinței nu e neapărat un moment comod. E o victorie de parcurs, care aduce noi întrebări şi provocări.
Drumul nostru nu are un sfârşit, iar înțelepciunea supremă este recunoştința pentru fiecare pas şi pentru fiecare ploaie de aur, de lumină. Pentru fiecare sămânță care se cerne din cer peste noi, pentru fiecare rază de soare şi pentru fiecare trandafir care ne este oferit pe cale.
Suntem nesfârşiți ca lumina şi ca drumul nostru prin univers.

Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]