[vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_single_image image=”24287″ img_size=”full”][vc_column_text]Cuvintele ne sunt ajutoare de nădejde în comunicare, însă au şi o caracteristică foarte periculoasă: odată exprimate, trimise în univers, nu le mai poți lua înapoi. Fiecare cuvânt poate părea o săgeată care ajunge exact la ținta dorită, păstrându-şi exact forma de la plecarea din arc. Nimic mai eronat!
A exprima ceva în cuvinte este, mai degrabă, similar cu a trage cu pușca cu alice. Cuvintele se risipesc aiurea, în mai multe direcții, și se şi deformează la destinație, în conformitate cu filtrele primitorului (numit, în literatura de specialitate, receptor). Nu ştii ce va înțelege, nu ştii cum va decripta cuvintele- tale -alice, deşi doar de el depinde interpretarea pe care o dă, însă este un „primitor”. Nu prea are cum să nu audă sau citească acele fraze care îi sunt adresate.
Tocmai de aceea, merită să fii vigilent şi înțelept atunci când spui sau scrii cuvinte. Odată emise, eliberate din mintea ta, ele zboară libere şi nu le mai poți prinde şi închide înapoi în cuşcă. S-au dus…şi nu mai ține de tine ce se întâmplă cu ele. Nu mai ai controlul efectelor pe care îl vor provoca.
Am învățat demult un lucru foarte valoros dintr-un desen animat: o mamă-urs îşi învăța puiul, pe numele lui Winnie the Pooh, cum să se poarte cu ceilalți.
Şi i-a spus aşa:
– Dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine nu spune nimic!
M-a marcat realmente acea învățătură, pentru că ştiam despre mine că trăsesem de prea multe ori cu puşca cu alice-cuvinte-dureroase care făcuseră prea multe „victime”. Şi am înțeles atunci, din această replică atât de simplă şi de bun simț, că merită să taci atunci când intenția clară este de a răni.
Merită să taci, în loc să critici sau să „corijezi” sau să oferi sfaturi sau lecții care pleacă din ego şi nu din inimă, pentru că primitorul cuvintelor tale va înțelege oricum, mai devreme sau mai târziu, ce are de făcut. Iar dacă va dori ajutorul tău, probabil ți-l va solicita.
Prin urmare, nu irosi cuvinte-alice care pot răni, pentru că nu îi va fi nimănui de ajutor. Ai putea, în schimb, să le cenzurezi şi să le laşi să dispară. Asta pentru că tot cuvintele mai au încă o caracteristică extraordinară: dacă nu le spui atunci, „la timp”, exact în momentul în care simți impulsul de a le pronunța…se răcesc, odată cu emoția ta, şi mor de moarte bună.
Iar dacă nu „mor”, s-ar putea să merite să le spui în alt moment, după deliberări, analize şi decantări interne, şi să fi meritat aşteptarea înțeleaptă.
Până şi alicele puştii de vânătoare se pot extrage din rană şi victima se poate vindeca. Insă cuvintele, odată intrate în sufletul sau în memoria cuiva, rămân acolo, împreună cu toată energia pe care o poartă cu ele şi nu există medici de cuvinte care sa ştie să le extragă.
Mai bine ascultă! Sau taci…
Pentru că dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine nu spune nimic!
Cu infinită iubire,
Irina[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]
