| | | |

Smochine, frunze galbene şi nuci. O poveste cu Păsări Phoenix

Se îngălbeneşte nucul, de la o zi la alta.
Se scutură şi cad nucile, de la o oră la alta.
Doar smochinele nu par a se grăbi. Se coc în ritmul lor, nestingherite de schimbarea de timp şi anotimp. Aici, pe dealul încărcat de octombrie, alături de nucul bătrân, smochinul se crede pe malul vreunei Mediterane binecuvântată de o (primă)vară veşnică. El e verde în continuare, şi în frunze şi în fructe.
Până a se coace, până a deveni maronii şi moi şi dulci, smochinele sunt verzi şi tari. Nu ştiu din ce se nasc, pentru că smochinul e un arbust misterios: nu face flori. Nu înfloreşte! L-am pândit din copilărie, în fiecare primăvară autohtonă. Scoate diiiireeeect… fructe, care seamănă la început cu nişte muguri mici, apoi par măsline verzi şi încet, încet îşi iau forma de smochină – ca o pară turtită, în miniatură. Se coc fără grabă: lasă cireşele de mai să se înroşească, privesc cireşele amare de sfârşit de iunie să se scuture, contemplă toată vara soiurile de mere şi pere cum capătă culoare şi aromă. Văd cum sunt culese şi savurate, rând pe rând, zmeura, coacăzele, caisele, piersicile şi, în septembrie şi octombrie, merele, perele, strugurii şi gutuile. Nucile rămân ultimele. Nici atunci, la mijloc de octombrie, smochinul nu se grăbeşte. De parcă iarna ar veni cu soare şi căldură de seră. Abia când nucile cad, una câte una, smochinele sunt şi ele bune de mâncat. Ajung să se coacă şi devin maronii, moi şi dulci. Apoi smochinul îşi continuă misiunea şi îşi coace fructele până la prima brumă. În acea noapte rece toate frunzele lui verzi şi frumoase cad. Rămân stinghere şi caraghiose, pe ramuri, smochine verzi sau coapte, care, neculese, înfruntă gerul iernii cu stoicism. Crengile îngheață complet în frigul nemilos şi se usucă. Iar primăvara, smochinul prostuț o ia de la capăt. Scoate alți vlăstari noi şi verzi care, până în octombrie, vor da alte smochine.

Am descoperit un fel de Pasăre Phoenix a copacilor: aşa e smochinul. Moare în fiecare iarnă, plin de fructe coapte sau verzi şi renaşte în fiecare primăvară nestingherit, spre a da rod din nou.
Oare iarna, în viscol, la ce visează rădăcinile ascunse sub zăpadă ale smochinului?
Oare în iernile care se abat inevitabil şi asupra vieților noastre, de unde ne tragem seva de Păsări Phoenix ca să renaştem, indiferent de anotimp?
Uneori, oamenii şi smochinii seamănă! Se cred mai presus de ritmurile predestinate ale prognozelor meteo şi anotimpurilor! Şi chiar sunt!

Similar Posts

  • | | | | | |

    Perfecți şi uşor prostuți

    M-am întrebat astăzi de ce oare avem în noi şi lumină şi întuneric. Dacă venim din lumină, de ce a lăsat bunul Dumnezeu şi antonimul luminii să se manifeste? Adică… să fim serioşi! Voi chiar credeți că Adam şi Eva muşcau din mărul delicios, încurajați perfid şi persuasiv de şarpe şi Dumnezeu n-a ştiut? Sau…

  • | |

    Despre unicitate sau darurile ascunse

    [vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_single_image image=”24305″ img_size=”full”][vc_column_text]Am o plantă în grădină care face flori mici şi verzi. Atât de mici şi atât de asemănătoare la culoare cu frunzele, încât nici nu le vezi. Nici măcar nu au parfum. Trec neobservate. Mereu mă întreb, în primăvara colorată şi parfumată, ce-i cu tufa aceasta monotonă şi neinteresantă… Toată vara munceşte…

  • | |

    Fotografiile şi picturile din noi

    [vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24322,24323,24324″ img_size=”full”][vc_column_text]Apusul de soare este, pentru mine, unul dintre spectacolele cele mai fastuoase pe care natura ni le poate oferi. Dungi difuze în culori vii, tuşe vibrante întrepătrunse, ca într-o acuarelă, pe pânza nesfârşită a orizontului se schimbă mereu, de la un minut la altul, de parcă ar fi însuflețite. Te întrebi…

  • | | | |

    Soarele de la fereastra iernii

    [vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24318,24317″ img_size=”full”][vc_column_text]Cerul e gri toamna cu un scop: dacă ar rămâne la fel de azuriu ca vara, lumina risipită în galbenul frunzelor ne-ar orbi. Pentru că toamna, tot soarele universului coboară pe pământ. Îşi alege cam jumătate dintre frunzele mesteacănului şi le transformă în mici sori galbeni, în formă de inimi. Apoi…

  • | | |

    Paradoxul logic al mării

    [vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24220,24221,24222″ img_size=”full”][vc_column_text] Marea are regulile ei: Valurile sunt în continuă mişcare, lichide şi schimbătoare. În funcție de vânt, sunt adaptabile, sensibile, flexibile. La fel şi steagurile, fine şi unduitoare, fluturând în funcție de briză. La fel şi pânzele ambarcațiunilor, mobile, se strâng sau se întind, se ridică sau se coboară, după cum…

  • | |

    Fiecare în ritmul lui…

    [vc_row][vc_column width=”3/4″][vc_gallery interval=”3″ images=”24016,24015″ img_size=”full”][vc_column_text]Doi meri, aceeaşi grădină. Unul a înflorit deja, celălalt abia îşi arată bobocii. Acelaşi soi de pom, acelaşi sol, acelaşi soare… şi fiecare în ritmul lui înfloreşte, creşte, face fructe sau nu, ajunge să le coacă sau nu, dă rod… sau mai aşteaptă…şi e normal! (read more…)[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_widget_sidebar sidebar_id=”sidebar-blog”][/vc_column][/vc_row]