Smochine, frunze galbene şi nuci. O poveste cu Păsări Phoenix

Se îngălbeneşte nucul, de la o zi la alta.
Se scutură şi cad nucile, de la o oră la alta.
Doar smochinele nu par a se grăbi. Se coc în ritmul lor, nestingherite de schimbarea de timp şi anotimp. Aici, pe dealul încărcat de octombrie, alături de nucul bătrân, smochinul se crede pe malul vreunei Mediterane binecuvântată de o (primă)vară veşnică. El e verde în continuare, şi în frunze şi în fructe.
Până a se coace, până a deveni maronii şi moi şi dulci, smochinele sunt verzi şi tari. Nu ştiu din ce se nasc, pentru că smochinul e un arbust misterios: nu face flori. Nu înfloreşte! L-am pândit din copilărie, în fiecare primăvară autohtonă. Scoate diiiireeeect… fructe, care seamănă la început cu nişte muguri mici, apoi par măsline verzi şi încet, încet îşi iau forma de smochină – ca o pară turtită, în miniatură. Se coc fără grabă: lasă cireşele de mai să se înroşească, privesc cireşele amare de sfârşit de iunie să se scuture, contemplă toată vara soiurile de mere şi pere cum capătă culoare şi aromă. Văd cum sunt culese şi savurate, rând pe rând, zmeura, coacăzele, caisele, piersicile şi, în septembrie şi octombrie, merele, perele, strugurii şi gutuile. Nucile rămân ultimele. Nici atunci, la mijloc de octombrie, smochinul nu se grăbeşte. De parcă iarna ar veni cu soare şi căldură de seră. Abia când nucile cad, una câte una, smochinele sunt şi ele bune de mâncat. Ajung să se coacă şi devin maronii, moi şi dulci. Apoi smochinul îşi continuă misiunea şi îşi coace fructele până la prima brumă. În acea noapte rece toate frunzele lui verzi şi frumoase cad. Rămân stinghere şi caraghiose, pe ramuri, smochine verzi sau coapte, care, neculese, înfruntă gerul iernii cu stoicism. Crengile îngheață complet în frigul nemilos şi se usucă. Iar primăvara, smochinul prostuț o ia de la capăt. Scoate alți vlăstari noi şi verzi care, până în octombrie, vor da alte smochine.

Am descoperit un fel de Pasăre Phoenix a copacilor: aşa e smochinul. Moare în fiecare iarnă, plin de fructe coapte sau verzi şi renaşte în fiecare primăvară nestingherit, spre a da rod din nou.
Oare iarna, în viscol, la ce visează rădăcinile ascunse sub zăpadă ale smochinului?
Oare în iernile care se abat inevitabil şi asupra vieților noastre, de unde ne tragem seva de Păsări Phoenix ca să renaştem, indiferent de anotimp?
Uneori, oamenii şi smochinii seamănă! Se cred mai presus de ritmurile predestinate ale prognozelor meteo şi anotimpurilor! Şi chiar sunt!